Experimentul celor „21 de grame” care a vrut să cântărească sufletul

E complicat să cântărești un om pe patul de moarte, dar asta nu l-a oprit pe Duncan MacDougall.

La începutul secolului XX, medicul american și-a construit o balanță specială, suficient de sensibilă pentru a detecta variații infime de greutate. Primul său „subiect” a fost un pacient cu tuberculoză, așezat pe patul-balanță în ultimele clipe de viață. Când omul a murit, contragreutatea s-a mișcat brusc: 21 de grame dispăruseră. Pentru MacDougall, aceasta era greutatea sufletului.

Experimentul său, publicat în 1907 și devenit cunoscut drept „experimentul celor 21 de grame”, a fost rapid contestat: eșantion prea mic, metodologie deficitară, rezultate inconsistent măsurate. Și totuși, a rămas în imaginarul colectiv până azi, tocmai pentru că oferea o promisiune amețitoare: dovada materială a imaterialului.

MacDougall trăia într-o epocă marcată de spiritualism, când savanți, medici și mediumi încercau prin tot felul de teste bizare să demonstreze existența sufletului. Spre deosebire de misticii vremii, el era descris ca „practic și rațional”, dar convins că, dacă personalitatea supraviețuiește morții, trebuie să ocupe un spațiu fizic. Concluzia lui: la momentul morții, sufletul părăsește corpul și masa lui poate fi cântărită.

A cântărit șase pacienți, bărbați și femei, și a notat pierderi bruște și mici de greutate în clipa morții. A încercat să excludă factori precum evaporarea transpirației sau aerul expirat, dar procedura era departe de rigurozitatea științifică. După publicarea rezultatelor, presa s-a inflamat: „Sufletul are greutate, crede un medic”, titra The New York Times. Reacțiile comunității științifice au fost însă critice.

MacDougall nu s-a oprit. În 1911, anunța că vrea să fotografieze sufletul cu raze X, convins că prezența acestuia se vede ca o lumină asemănătoare eterului interstelar. N-a reușit, dar ideea lui a traversat secolul, reapărând în experimente cu șoareci, oi sau în propuneri de detectare a energiei „sufletului” cu senzori electromagnetici.

În timp, „cele 21 de grame” au intrat în literatură, cinema și chiar manga japoneză. De la filmul 21 Grams (2003) la romanele lui Dan Brown și până la aluzii în One Piece, experimentul continuă să fascineze. Nu pentru că ar fi fost corect sau concludent, ci pentru că atinge o întrebare veche cât umanitatea: ce rămâne din noi după moarte?

MacDougall a murit în 1920, la 54 de ani, fără să fi găsit răspunsul. Dar curiozitatea lui încă persistă. În fond, spune autoarea Mary Roach, „a fost un om de știință în sensul cel mai pur: curios, dispus să riște ridicolul pentru a căuta răspunsuri”.

Căutarea celor 21 de grame nu a adus dovada sufletului, dar a lăsat o moștenire paradoxală: amintirea faptului că știința, oricât de rece, nu se poate desprinde de întrebările profunde și transcendentale care ne definesc ca oameni.

[sursa]